“Fotbalul nu e o problema de viata si de moarte, e mult mai mult decat atat”

Aceasta fraza a fost rostita de Bill Shankly (1914 – 1981), manager legendar la Liverpool si arhitectul uneia dintre cele mai mari echipe de fotbal care a existat vreodata. Fiecare om care se considera suporter adevarat crede neconditionat in aceste cuvinte. Chiar daca fotbalul a devenit astazi o afacere de proportii de neinchipuit, esenta i-a ramas neschimbata. Pe San Siro si Old Traford, la fel ca in Hong Kong, Kragujevac sau Cerneteaz – fotbalul se joaca pentru suporteri.

Daca la inceputul secolului al XX-lea suporterii trebuiau sa se gandeasca doar la aspectele climatice si cele ale programului competitiilor, 100 de ani mai tarziu ei se confrunta cu alte probleme – in lumea civilizata stadioanele sunt mai confortabile, mai sigure si excelent dotate, dar pretul acestor imbunatatiri a fost mare. La fel, daca acum 100 de ani sustinerea echipei favorite era un lucru absolut spontan, cu timpul acest act a devenit tot mai organizat. Grupari de suporteri au luat fiinta in America de Sud inca inaintea celui de al doilea razboi mondial. In diferite parti ale lumii suporterii foloseau modalitati de incurajare bazate pe anumite particularitati: vocal in Marea Britanie, coreografic – pirotehnic in Apenini, ritmic in America Latina. Sistemele de comunicare si prezenţa constantă a fotbalului in mass-media au facilitat contactele, astfel ca acum in intreaga lume sunt folosite toate aceste modele de sustinere. Nu demult, un meci din FA Cup, la Southampton, a fost intrerupt doua minute dupa ce un suporter al lui Manchester United a aruncat o torta in teren – lucru greu de imaginat in Anglia de odinioara.

Comunicarea intre suporterii organizati a cunoscut la randul sau o crestere constanta. Ca si urmare a contactului cu cultura punk, suporterii lanseaza inca de la inceputul anilor ‘80 fanzine, din care unele au devenit in timp reviste de anvergura. In timp ce cele britanice (cel mai popular a fost “When Saturday Comes” – cu un tiraj de 17.000 de exemplare in perioada de glorie) se ocupau atat de problemele suporterilor cat si de probleme legate strict de fotbal, cele italiene (”SuperTifo”) puneau accent mai ales pe viata din tribune (modalitati de procurare a pirotehnicii, coreografii, schimburi de ‘materiale ultra’).

Ce leaga suporterii de pretutindeni este pasiunea pe care acestia o au pentru fotbal. Deplasarile regulate la meciuri creeaza un spirit de comuniune, de solidaritate cu ceielalti suporteri ai echipei. Aceasta solidaritate intre suporteri devine uneori universala, exemplul cel mai elocvent fiind tragedia din 15 aprilie 1989 din Sheffield, cand 96 de suporteri ai lui Liverpool au murit in una din cele mai mari catastrofe petrecute vreodata pe un stadion. Numerosi suporteri ai cluburilor engleze (si nu numai) s-au organizat atunci in diverse feluri, au adunat sume importante de bani care au fost donate sub forma fondului de ajutorare a familiilor victimelor.

Daca responsabilitatea pentru victimele din Shefield apartine aproape in exclusivitate politiei, in alte numeroase ocazii suporterii au fost cei care au provocat evenimente tragice. Chiar daca exemplele de violenta in fotbal au fost consemnate inca din secolul al XIX-lea, situatia a scapat de sub control in Marea Britanie la sfarsitul anilor ’60. Grupari organizate de suporteri erau formate deja la fiecare club si nu a trecut mult timp pana la primele conflicte sangeroase. In deceniile care au urmat suporterii englezi au fost vazuti ca huligani, chiar daca in realitate un mic procent din suporterii prezenti la meciuri participau la batai. Totul a culminat cu finala Cupei Campionilor din 1985 pe Haysel, cand atacul fanilor lui Liverpool asupra celor de la Juventus a dus la decesul a 39 de persoane. Atunci UEFA a luat masuri radicale: cluburile engleze au fost excluse din competitiile europene pentru cinci ani, iar cei de la Liverpool sapte ani.

In timp ce autoritatile britanice se luptau cu problemele lor, violenta se extindea in lume. Daca legatura bazata pe dragostea suporterilor pentru club este temelia culturii fotbalistice, importanta rivalitatilor este si ea foarte mare. In toata lumea, pe langa clubul iubit, suporterii au deobicei unul sau chiar mai multi adversari. De regula este vorba de cluburi vecine (in Marea Britanie chiar se masoara distanta dintre stadioane pentru a se stabili cine e cu adevarat rival), si nu de putine ori antagonismul se transforma in ura. Aceasta ura este deseori si consecinta conditiilor sociale grele in care se zbat multi dintre cei implicati (conflicte armate cu urmari fatale sunt dese in Argentina si sudul Italiei, cei mai brutali huligani in Marea Britanie sunt cei din cartierele sarace, cu cel mai mare procent al somajului, huliganismul in Germania este legat mai ales de cluburile din fostul est comunist).

Istoria

Primii suporteri au fost studentii englezi, care in a doua jumatate a secolului al XIX-lea isi sustineau echipele universitatilor, in vremea in care fotbalul nu era inca un sport profesionist. La sfarsitul secolului al XIX-lea, cand fotbalul incepea incet sa se extinda din Anglia catre restul Europei si al lumii, mii de oameni se adunau la meciuri. Deja in 1892, Charles Edwards scria ca “pasiunea pe care englezii o au fata de fotbal este comparabila cu cea pe care francezii o au fata de balet si spaniolii pentru coride”. “In toate marile noastre orase, dar si in multe din cele mici, in toata Anglia, sambata e zi dedicata fotbalului”. Fanatismul se dezvolta deja din acele timpuri. Chiar daca majoritatea istoricilor fotbalului sustin ca inainte de explozia culturii pop din anii ‘60 suporterii nici nu se gandeau la batai, adevarul e altul. In unele orase engleze au avut loc conflicte fizice intre suporterii cluburilor inca de la inceputul secolului, iar in 10 aprilie 1909 meciul de cupa dintre Celtic si Rangers s-a transformat intr-o batalie de proportii, cu un mare numar de raniti dintre fani si politisti.

Numarul suporterilor care se adunau la meciuri la inceputul secolului al XX-lea era socant de mare si punctul culminant a fost atins in 1923, cand pe nou construitul Wembley, la finala FA Cup dintre Bolton si West Ham s-au strans (dupa unele estimari) 250.000 de oameni. Perioada de dinaintea celui de al doilea razboi mondial este cea in care s-au stabilit majoritatea recordurilor in ceea ce priveste numarul de spectatori la meciurile de fotbal.

Inca din secolul al XIX-lea, prin intermediul emigrantilor, fotbalul a inceput sa se extinda pe toate continentele. Fanatismul si pasiunea fanilor britanici a cucerit America de Sud. In Brazilia fotbalul a ajuns la nivelul de religie. In doua orase enorme, Rio si Sao Paolo, cluburile erau exponente ale claselor sociale, natiunilor si raselor – inca adanc delimitate. Au inceput sa se formeze si grupurile organizate de suporteri, cunoscute sub numele de “torcida organizada”. Ceva mai la sud, pe strazile unui oras tot mai mare dar constant sarac – Buenos Aires – fotbalul era un reper al vietii sociale inca de la inceputul secolului, si patriotismul local radical aducea aminte de Marea Britanie. Odata cu inrautatirea situatiei economice mii de tineri s-au organizat in bande care erau implicate in mica criminalitate. Sub numele de “barra bravas” petreceau mult timp pe stadioane, unde au dezvoltat stilul specific argentinian de incurajare – zgomotos si fanatic, cu o enorma utilizare a violentei fizice.

In ciuda popularitatii enorme, atmosfera pe stadioane, ianinte si dupa meciuri, nu semana cu ce stim astazi. Pentru schimbare trebuie asteptatii ani 1960. Aceasta perioada a reprezentat o rascruce in istorie. In locul exploziilor nucleare care amenintau umanitatea a avut loc explozia culturii pop – in cel mai mare port britanic, Liverpool, The Beatles puneau bazele pe care a fost construita cultura celei de-a doua jumatati a secolului.

Cand din centrul Liverpoolului mergeti spre nordul orasului si dupa aceea urcati la dreapta ajungeti in parcul Stanley. In imediata sa apropiere se afla stadioanele Anfield si Goodison. Proprietarii, cluburile Liverpool si Everton, sunt simboluri ale acestui oras, poate in aceeasi masura ca si Beatles-ii. In partea de sud a Anfieldului, de mai bine de 100 de ani, se afla o tribuna al carei nume a devenit sinonim pentru locul unde se aduna cei mai patimasi suporteri ai oricarui club de pe planeta. Una din cele mai sangeroase lupte ale razboiului dintre britanici si burii din Africa de Sud (1899 – 1902) s-a dus pe un munte care se numea Spion Kop. Culoarea rosie a celor de la Liverpool aducea aminte de sangele varsat in lupta si astfel tribuna si-a primit numele – Kop. Si acesta nu a fost singurul mod in care orasul de pe raul Mersey a contribuit la cultura actuala a tribunelor. Dupa un deceniu extrem de nereusit, la inceputul anilor ‘60, Liverpool revenea in prima liga, sub conducere lui Bill Shankly. Atmosfera in oras era extraordinara si acel spirit s-a transmis si in tribuna. In acelasi an in care The Beatles faceau ravagii in topuri cu primul lor single, Love Me Do, suporterii din Kop au venit cu o idee revolutionara – sa cante echipei iubite. Din acel an, 1962, cantecele suporterilor au devenit o constanta in tribune. Aceasta moda s-a extins foarte rapid, si la fel de rapid s-a extins un alt trend pe care l-au adus anii ’60. Am vazut ca bataiile ocazionale aparusera inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, dar sapte decenii mai tarziu a inceput sa se dezvolte o subcultura in care bataile cu adversarii erau principalul motiv pentru care unii tineri mergeau la meciuri. In urmatorii 20 de ani, incidentele de pe stadioanele englezesti si din afara lor vor afecta insasi esenta jocului si vor contribui la sensibila scadere a popularitatii de care se bucura.

Aproape in acelasi timp ca si in Anglia suporterii incep sa se organizeze si in Italia, pe alte temelii, dar cu aceeasi doza de pasiune. Acel deceniu in fotbalul italian era marcat de Inter, Helenio Herrera si de cattenacio. In tribunele stadionului Giuseppe Meaza, in nordul sau, s-a format prima grupare de suporteri dintre Alpi si Marea Mediterana, care era aproape de echipa atat acasa cat si in deplasari. In urmatorii 10 ani cei mai patimasi se organizeaza in grupari numite ultras. Suporterii italieni din start au dat o mare importanta esteticii: steagurile, coreografiile si pirotehnia sunt metodele specifice ale tifosilor. Diferentele sociale in Italia erau mult mai adanci decat in Anglia si situatia politica mult mai instabila. In anii ‘70 politica a intrat pe stadioane, si inca se gaseste acolo si azi. Mai intai au aprut extremistii de stanga, urmati la scurt timp de radicalii de dreapta.

Daca in Anglia anii ‘80 au reprezentat o scadere vizibila atat pe terenuri cat si in tribune, pentru restul Europei a fost o perioada de maxima efervescenta. In Italia gruparile organizate de suporteri au ajuns sa existe pana la cluburile din diviziile locale, dar si in alte sporturi. Din indepartata Portugalie pana in Polonia aflata inca sub cortina de fier sustinerea cluburilor era luata tot mai in serios.

In anii ‘90, violenta pe stadioanele din intreaga lume a devenit aproape cotidiana: aparitia armelor de foc in Argentina, utilizarea pe scara larga a armelor albe in Italia, conflicte sangeroase din Suedia si Norvegia pana in sudul si vestul Africii, din Turcia pana in Olanda, din Germania pana in Brazilia. In tarile care s-au confruntat mai devreme cu acest fenomen, violentele din primele ligi treceau si la meciuri de rang inferior (Italia, Argentina) sau ieseau din lumina reflectoarelor (Anglia). Istoria insa merge mai departe…